Menu

„Strigarea peste sat“, de pe dealuri pe ulitele satelor

Autor: Valeru Ciurea Autor: Valeru Ciurea
„Lăsata secului“ este una dintre sărbătorile importante din viața satului românesc. Este, bineînțeles, și un prilej de petrecere, drept pentru care ea se defășoară „cu prelungiri“, adică „Lăsata secului de carne“ și „Lăsata secului de ouă și brânză“. Ultimele două duminici dinaintea intrării într-unul dintre cele patru mari posturi rânduite de Biserica Ortodoxă sunt, deci, menite a face ca intrarea în Postul Paștelui să ne găsească mai curați și împăcați între noi. Iată de ce, în aceste două duminici, finii merg la nași cu un plocon (mai mult sau mai puțin simbolic) și își cer iertare atât lor cât și părinților dacă au greșit cu ceva în anul care a trecut. Și cum aceste întâlniri sunt și motiv de petrecere, cu toții cântă și se distrează.
Distracția vine, mai ales de la strigările care se fac. Sunt strigări satirice, având ca personaje fetele sau băieții din sat care nu se prea înghesuie la muncă, adică sunt leneși, femeile care sunt prietene cu băutura, fetele care umblă după băieți sau băieții care umblă cu prea multe fete, fetele bătrâne sau băieții tomnatici. Toate acestea se întâmplă în jurul unor focuri, zis rituale, pentru că focul are acest rol purificator, prin aprinderea lui socotindu-se că se arde tot răul anului care a trecut.
Chiar dacă focurile de „Lăsata secului“ sunt o sărbătoare moştenită nu se știe de când, tinerii de acum nu știu decât că focurile au legătură cu lăsatul secului, că se fac pentru a arde și distruge răul trecut, o curățire pentru primăvara care începe.
Multe ar fi motivele pentru care aceste manifestări tradiţionale se modifică sau dispar. Evoluția societății moderne este principalul adversar al acestor obiceiuri și tradiții.
Focurile nu se mai fac așa cum se făceau odată. Cete de flăcăi urcau într-o zonă mai înaltă a satului, pe un deal sau pe o colină și, după ce aprindeau focurile începeau și spectacolul strigăturilor. Într-un fel de anonimat, la adăpostul întunericului și al distanței, își strigau creațiile spontane sau pregătite dinainte. Copiii erau primiți alături de flăcăi sau chiar mai vârstnici doar dacă aduceau câte ceva pentru foc: snopi de coceni, lemne sau baloți de paie. Acum este mai „simplu“, focurile se fac exclusiv cu cauciucuri. O fi bine, o fi rău?
Dacă înainte din deal sau de pe colină tinerii dădeau drumul la vale unei roți de cărută bine garnisite cu materiale inflamabile, astăzi acest lucru nu se mai face. Prevenirea incendiilor își spune cuvântul și în desfășurarea acestor ritualuri și obiceiuri străvechi iar tradiţiile ajung să își păstreze doar fondul. Astfel, focurile
s-au mutat de pe deal pe ulițele satelor sau, în unele cazuri, pe o poiană aflată la marginea localității.
Pentru „Strigarea peste sat“ am poposit anul acesta, în duminica Lăsatului sec de brânză, în localitatea Bobicești din județul Olt. În mai toate sate comunei  am găsit multe focuri, mulți oameni, dar puțini care să mai fi avut bucuria acelor strigări satirice cu care satul era obișnuit. Dacă pe timpuri strigarea se făcea de departe iar cel care striga era anonim, astăzi, în stradă, oamenilor le este teamă să mai strige. Am întrebat de ce și mi s-a răspuns: „Dacă mă dă în judecată?“ Chiar nu m-aș fi gândit vreodată că se poate și așa.
Una peste alta, important este că obiceiul nu a dispărut încă definitiv, că pe ulițele satelor din Olt în duminicile de Lăsata secului se aprind focurile. Dacă vom reuși să tezaurizăm strigările care se făceau, cu siguranță este unul dintre obiceiurile care se poate revitaliza oricând pentru că beneficiază de spectaculozitate, de umor și de bună dispoziție.
 

Valeru Ciurea

înapoi la partea de sus