Menu

Din Tabara de mestesuguri


Experienţe noi în Tabăra de meşteşuguri organizată de CJCPCT Olt şi susţinută de Consiliul Judeţean Olt. Meşterii populari olteni s-au întâlnit cu meşteri populari din Horezu, un centru de olărit de importanţă naţională. S-au vizitat ateliere, a fost o dezbatere pe teme care îi interesează deopotrivă pe meşteri şi pe reprezentanţii Centrelor de Conservare şi Promovare a Culturii Tradiţionale. Adresăm mulţumirile noastre primăriei Horezu, domnului primar Nicolae Sărdărescu şi domnului Iovan, directorul Casei de Cultură Horezu care ne-au sprijinit în demersul nostru, inclusiv prin punerea la dispoziţie a modernului Centru de Promovarea Turistică din centrul localităţii. Aducem mulţumiri pentru sprijinul acordat domnului Sabin Lungoci de la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vâlcea, domnului Florin Epure, directorul Direcţiei pentru Cultură Vâlcea şi domnului Claudiu Tulugea, directorul Muzeului de Istorie „Aurelian Sacerdoţeanu“ Vâlcea pentru că ne-a înlesnit o lecţie de Istorie la Culele Duca şi Greceanu de la Măldăreşti. Mulţumiri şi domnilor Alexandru Barbu de la Ascendo pentru prezentarea unor proiecte în sprijinul meşterilor populari precum şi meşterilor Sandu Ilinca - opincar din Râmnicu Vâlcea; Ion Pueţu şi Ionel Popa - olari din Horezu şi Mihaela Răducan - ţesătoare şi cusătoare de ii, care au fost alături de noi. Acţiunea continuă!

Citeşte mai departe ...

Judetul Olt are doua tezaure umane vii

Două titluri de Tezaur Uman Viu și două medalii Meritul Cultural pentru Dumitru Liceanu, cojocar din Vădastra și pentru Petre Feraru, vătaf de căluș de la Beria de Jos, comuna Oporelu, două personalități culturale ale județului Olt. Iată cadoul pe care l-am primit, alături de cei doi, luni 9 noiembrie 2015 la aniversarea zilei mele de naștere. Nici nu se putea un dar mai important! O împlinire a muncii mele în cadrul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Olt. În urmă cu un an și jumătate am întocmit și depus la Ministerul Culturii dosarele de candidatură ale celor doi. Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a considerat că meșterul cojocar Dumitru Liceanu și vătaful de căluș Petre Feraru întrunesc toate condițiile (care nu sunt nici puține și nici simple!) pentru a primi acest titlu onorant pentru activitatea lor și, în ambele cazuri, ale părinților lor de la care au preluat meșteșugul sau arta interpretativă și le-au dus mai departe nealterate, deși, pentru ambii, tentațiile și imixtiunile ar fi putut provoca acest lucru. Primirea acestui titlu nu înseamnă bani sau cine știe ce alte avantaje materiale. Acești creatori populari au trăit practicând cu pasiune și dragoste ceea ce preluaseră de la părinții lor – cojocăritul și jocul călușăresc -, iar onorantul titlu cu care acum au fost recompensați nu face decât să confirme că nu s-au sacrificat degeaba pentru idealul păstrării nealterate a acestora.
Programul TEZAURE UMANE VII inițiat în anul 2008 este una dintre iniţiativele UNESCO privind salvgardarea, păstrarea şi transmiterea patrimoniului cultural imaterial și vizează, pe de o parte, creşterea gradului de recunoaştere şi vizibilitate a păstrătorilor şi transmiţătorilor elementelor de patrimoniu cultural imaterial în cadrul comunităţilor din care fac parte, al specialiştilor şi al publicului larg, iar pe de altă parte identificarea acelor persoane care, făcând dovada caracterului excepţional al performării sunt capabile să transmită un anumit element de patrimoniu imaterial, în forma şi cu mijloacele tradiţionale nealterate, contribuind astfel la asigurarea viabilităţii acestuia.
Titlul de TEZAUR UMAN VIU este viager, personal şi netransmisibil şi se acordă de către Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial. Indiferent de numărul dosarelor de candidatură depuse, anual s-au acordat maxim cinci titluri care au caracter onorific. Începând din 2011 numărul acceptărilor a crescut la zece pe an. În cazul în care, în urma evaluării, niciun candidat nu îndeplineşte condiţiile de acordare a titlului de TEZAUR UMAN VIU, acest titlu nu se acordă în anul respectiv. Evaluarea dosarelor de candidatură la titlul de TEZAUR UMAN VIU se realizează conform criteriilor specificate în Regulament şi reprezintă responsabilitatea Comisiei Naţionale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, o responsabilitate mare care face ca specialiștii cooptați în această comisie să fie foarte exigenți.
Începând din 2009 – anul în care s-au acordat primele titluri – până astăzi, 43 de români, creatori de mare valoare, păstrători și apărători ai autenticității au primit acest titlu. Este pentru prima oară însă când diploma de Tezaur Uman Viu este însoțită și de medalia Meritul Cultura acordată de președenția României.
Ceremonia de acordare a titlurilor a avut loc la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“ București în prezența a 26 de creatori populari recompensați în ultimii ani cu acest titlu, a membrilor comisiei de acordare și a doamnei Sabina Ispas,  folclorist român, membră titulară a Academiei Române, președintele comisiei.
Doamna Paulina Popoiu, directorul Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti“ împreună cu colectivul muzeului au fost nu numai gazdele evenimentului ci și organizatori alături de Ministerul Culturii.
Spre seară, Tezaurele Umane Vii au fost invitate la Palatul Cotroceni unde domnul Klaus Iohannis, președintele României le-a acordat Medalia Meritul Cultural. Un eveniment cu o încărcătură emoțională foarte puternică pe care toți cei prezenți: Tezaurele Umane Vii, însoțitori, Ionuț Vulpescu - Ministrul Culturii, membri ai Comisiei Naţionale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, invitați sau consilieri prezidențiali.
Președintele Klaus Iohannis a primit la rându-i câteva daruri din partea celor recompensați. Nu am putut rata ocazia de a-i înmâna un Pașaportul de Oltean conceput de Visi Ghencea și ușor adaptat într-o producție 2015.
Județul Olt s-a îmbogățit, de anul acesta, cu încă doi purtători ai Meritului Cultural alături de alți trei creatori populari recompensați cu această medalie în urmă cu mai mulți ani: Grigore Ciungulescu, olar de la Oboga; Nicolae M. Nica, sculptor în lemn și os dar și mare colecționar de artă populară de la Chilia-Făgețelu; Constantin Nițu, cusător, țesător și colecționar de artă populară de la Cornățelu-Poboru. Atât Grigore Ciungulescu cât și Nicolae M. Nica ar fi fost îndreptățiți să primească titlul de Tezaur Uman Viu întrucât ar fi întrunit condițiile și criteriile de acordare a acestui titlu. La fel și Tudor Diaconeasa, încondeietorul de ouă de la Oboba. La fel și Teodora Trușcă de la Româna. Ei au plecat însă în alte lumi iar recunoașterea o mai facem noi, cei care i-am cunoscut și care, pentru o perioadă mai stăm pe acest pământ. Cu toții au fost adevărate modele în comunitățile în care trăiau, respectați pentru arta și meșteșugul lor, pentru efortul continuu de a transmite mai departe tot ceea ce învățaseră și ei de la înaintașii lor păstrând nealterat autenticul și valoarea artistică ancestrală a lucrărilor lor.
Se cuvine a mulțumi doamnei conferențiar universitar doctor Narcisa Știucă pentru informațiile puse la dispoziție în vederea depunerii dosarele de candidatură pentru acordarea titlului.
Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Olt, prin compartimentul de specialitate, va continua ceea ce a început și va depune anul viitor, la deschiderea sesiunii de depunere a dosarelor de candidatură, alte dosare pentru alte posibile titluri de Tezaur Uman Viu acordate unor creatori populari care întrunesc condițiile de primire a acestui titlu.

Valeru Ciurea,
referent în cadrul CJCPCT Olt

Citeşte mai departe ...

Gheorghe Tanase

Fișă de mester
Nume: Tănase
Prenume: Gheorghe
Data și locul nașterii: 9 septembrie1947, comuna Sârbii Măgura, județul Olt
Domiciliul actual: comuna Corbu, nr. 374, județul Olt
Adresă atelier: comuna Corbu, nr. 374, județul Olt
Studii: Școala Profesională de Arte și Meserii Pitești
Experiență: peste 40 de ani
Meștesug practicat: prelucrarea artistică a lemnului

Obiecte create: obiecte decorative (linguri de lemn, căuce, furci de tors), obiecte utilitare (blidare, sărărițe), miniaturi (lăzi de zestre, troițe), obiecte de cult (pristolnice, icoane de vatră); obiecte de mobilier arhitecturale (uși, porți, stâlpi cu încrustații, mobilier de artă bisericească).
Materialul folosit, lemnul de diferite esențe: paltin, fag, brad, păr, nuc, cireș sau tei este prelucrat prin păstrarea culorii naturale și evidențierea structurii fibrelor caracteristice.
Obiecte confectionate sunt ornamentate prin folosirea tehnicilor de cioplire, incizie, crestare sau sculptare în lemn, cu motive decorative tradiționale.
Meșterul Tănase Constantin este unul dintre foarte puținii creatori populari al căror meștesug ține de prelucrarea artistică a lemnului.

Participari la târguri, festivaluri și concursuri: Zilele Creației Populare Contemporane - Bucuresti (1986), Târgul Creatorilor Populari Contemporani - în cadrul festivalului-concurs „Oltenii & Restu’ lumii” (1994-2013); Târgul meșterilor populari - în cadrul manifestării Zilele Craiovei/36 ediții (1977-2013); Târgul Meșterilor Populari – Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, București (1997-1998); Târgul Meșterilor Populari -Tulcea (2003); Târgul Meșterilor Populari - Curtea de Argeș (2005); Târgul Creatorilor Populari din România - Muzeul Astra, Sibiu (1991-2004 și 2012).

Premii, distincții obținute: Premiul I – etapa interjudețeană a Festivalului Național „Cântarea României” – 1981; Premiul II – etapa republicană a Festivalului Național „Cântarea României” – 1981; Premiul III – Salonul Interjudețean de Artă Naivă - Botoșani, 1984; Premiul I – etapa județeană a Festivalului Național „Cântarea României”, 1989; Diploma de laureat și Marele Premiu pentru perpetuarea tradiției, pentru calitatea și valoarea creației sale la Târgul Meșterilor Populari, Craiova, 2005; Diploma de excelență pentru păstrarea și promovarea artelor tradiționale din judetul Olt, Slatina, 2005, 2006; Diploma de excelență – Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, București, 2006; Diploma de excelență pentru păstrarea și promovarea artelor tradiționale din județul Olt în țară și în afara acesteia, Slatina, 2011.

Alte activități: expoziții personale: Monte Albano, Italia (septembrie 1998); Paris, UNESCO (iunie 2006); Bruxelles, Piața Saint-Catherine (martie 2007); Bruxelles-Comitetul Regiunilor (aprilie 2007).
Profesor instructor - clasa de sculptură în lemn la Școala Populară de Arte și Meserii, Slatina, Olt; membru al Academiei Artelor Tradiționale din Romania, Astra, Sibiu - 1994; membru al Asociației Meșterilor Populari - Brașov.

Tănase Gheorghe practică prelucrarea artistică a lemnului de aproape 40 de ani. A învățat dragostea pentru lemn și o parte din secretele meșteșugului în familie, respectând în mare măsură formele, decorul și modul tradițional de realizare a lor. S-a specializat la Pitești, unde a urmat Școala profesională de Arte și Meserii dar cel mai mult a învățat de la creatorii populari cu care a mers prin țară la diferite târguri, festivaluri și concursuri. Cel mai important mentor al său rămâne creatorul popular Nicolae Purcărea, din Brașov.
Lucrează permanent și povestește că a ales să practice acest meștesug pentru că fiecare în obiect pe care îl face pune pasiune și dragoste. Mai mult, a transmis cu plăcere secretele prelucrării lemnului într-un cadru organizat, fiind profesor al clasei externe a Școlii Populare de Arte și Meserii Slatina timp de treizeci de ani.

Citeşte mai departe ...

Cursuri de antreprenoriat pentru mesterii populari

În zona meşteşugurilor tradiţionale judeţul Olt are o reprezentativitate bună dacă nu chiar foarte bună în raport cu judeţele învecinate, acesta fiind unul dintre motivele pentru care zece meşteri reprezentând tot atâtea meşteşuguri din sudul și vestul județului precum și alţi doisprezece oameni din zona Vitomireşti au fost selectaţi să facă parte dintr-un program de dezvoltare a meşteşugurilor.
Primele trei luni ale anului 2013 au reprezentat pentru cei douăzeci şi doi dintre meşterii populari ai judeţului Olt oportunitatea de a participa la un curs de antreprenoriat în meşteşuguri tradiţionale, curs organizat de Fundaţia World Vision România. Cei douăzeci şi doi de meşteşugari olteni s-au alăturat unui grup de alţi 141 de meşteşugari şi pasionaţi ai artei populare din judeţele Vâlcea şi Dolj prin demersurile făcute de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Olt.
Desfӑşurate prin proiectul „Atelierul de meşteşuguri” cursurile de competenţe antreprenoriale au avut loc în judeţele Olt (Slatina şi Vitomireşti), Vâlcea (Copӑceni) şi Dolj (Argetoaia şi Bucovӑţ) şi au luat sfârşit la începutul lunii aprilie 2013. Sesiunile de instruire au pus accentul pe dobândirea cunoştinţelor de bazӑ necesare pentru administrarea unei afaceri: legislaţie şi contabilitate, scrierea unui plan de afaceri, marketing şi publicitate, accesarea de fonduri, precum şi înregistrarea şi protecţia mӑrcii de artizanat.
Dupӑ primele sӑptӑmâni de curs, participanţii au apreciat cӑ informaţiile cele mai utile au fost cele referitoare la accesarea de fonduri, marketing şi publicitate. Cei mai mulţi dintre ei nu erau familiarizați cu promovarea pe internet şi accesibilitatea acestui mediu şi sunt încântaţi cӑ în etapa viitoare a proiectului, îşi vor face cunoscute obiectele de artizanat şi pe platforma e-business “Târgul de la sat”.
Proiectul „Atelierul de Meşteşuguri“ este un program integrat de calificare, dezvoltare a competenţelor antreprenoriale, suport şi consiliere a resurselor umane, pentru dezvoltarea meşteşugurilor tradiţionale din mediul rural din regiunea Sud-Vest. Acesta s-a finalizat cu acordarea de diplome eliberate de Autoritatea Naţională pentru Calificări şi recunoscute de Ministerul Muncii şi Ministerul Educaţiei.
Beneficiile participanţilor la cursuri nu se limitează însă doar la diplomele de calificare. Ȋn perioada următoare, ei vor intra în competiţie pentru a obţine finanţarea unor planuri de afaceri, astfel că 35 dintre planurile de afaceri scrise de meşteşugari vor fi primi sprijin financiar pentru implementare.
În acelaşi timp, artizanii se vor putea informa despre noi oportunităţi de dezvoltare la cele două centre de consiliere care vor fi deschise în curând la Râmnicu Vâlcea şi Craiova, şi vor putea să se afilieze asociaţiilor profesionale nou create şi reţelei de colaborare cu pensiuni rurale.  De asemenea, îşi vor putea promova obiectele artizanale în catalogul online „Târgul de la sat”, care va fi lansat în această primăvară.
Necesitatea descoperirii de noi oportunităţi de vânzare a produselor realizate de meşterii populari precum şi necesitatea promovării pe orice cale a meşteşugurilor respective rămâne una dintre priorităţile importante ale Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Olt prin compartimentul de specialitate de care dispune şi prin relaţiile de colaborare pe care, de-a lungul timpului, le-a stabilit cu instituţii similare de cultură sau alte instituţii, societăţi şi ONG-uri, fie în plan naţional cât şi internaţional. Felicităm pe această cale echipa World Vision România care derulează acest proiect: Roberto Pătrăşcoiu - manager proiect, Denisa Pomană - coordonator Vâlcea, Cristina Miulescu - coordonator Craiova, Claudia Tokacs - specialist comunicare.

Citeşte mai departe ...

Un premiu castigat... pe oua!

De zece ani, în localitatea Ciocăneşti din judeţul Suceava se desfăşoară un festival unic în România, cel puţin ca amploare: Festivalul Ouălor Încondeiate.

Odată cu această a X-a ediţie a festivalului, organizatorii s-au gândit să facă şi un concurs de încondeiat ouă, destinat elevilor de gimnaziu, concurs la care s-au înscris 60 de concurenţi din Suceava, Neamţ, Botoşani, Braşov, Brăila, Olt şi Cluj. Candidatul Oltului: un copil de toată isprava de pe Valea Olteţului, de la Călui, Virgil Teodor Ciobanu. Elev al învăţătorului Petre Ciobanu din Călui, la rândul lui ucenic al meşterului Tudor Diaconeasa, cel alături de care a creat o adevărată şcoală de încondeiat ouă acolo, la Călui, dăruindu-şi pasiunea şi priceperea copiilor care vor duce mai departe acest meşteşug, unul dintre cele care, cu siguranţă, vor rezista în timp.
Cei 60 de concurenţi au avut de încondeiat un ou, în două ore, până la finalizare, adică până la expunerea spre jurizare. Virgil nu s-a mulţumit să încondeieze un singur ou, a realizat trei modele diferite, dar, conform regulamentului, numai unul a putut fi expus. Juriul însă, cu certitudine a „pus pe cântar“ şi acest lucru astfel încât, la final, Virgil Teodor Ciobanu a obţinut un premiu II alături de alţi 5 copii. Subliniez faptul că ceilalţi 59 de concurenţi proveneau (cu excepţia celor din Brăila şi Braşov) din zona în care încondeiatul ouălor a devenit o adevărată industrie: Moldova (Bucovina).

Pentru că anul acesta, 2013, a fost o ediţie jubiliară a Festivalului Ouălor Încondeiate, organizatorii au conceput o secţiune de „Expoziţie“ în locul celei de concurs pentru încondeietorii maturi. Au participat la această secţiune 130 de încondeietori de ouă şi au fost expuse (după aproximarea noastră) cam zece mii de ouă. Ar fi de remarcat că în afara acestora a mai fost expusă şi o parte a unei impresionante colecţii de ouă încondeiate (peste două mii şase sute de ouă, modele diferite din mai multe zone ale ţării), o colecţie particulară care urmează să intre în patrimoniul Muzeului Ouălor Încondeiate de la Ciocăneşti alăturându-se astfel celorlalte peste două mii de ouă încondeiate reprezentând motive din zona Bucovinei dar şi ouă premiate la ediţiile anterioare ale festivalului-concurs.
Unul dintre cei mai tineri (dacă nu chiar cel mai tânăr) meşteşugari a fost olteanul nostru, de pe Valea Olteţului, de la Călui, Costinel Beşteleu, elev în clasa a IX-a la Liceul Teoretic „Petre Pandrea“ din Balş. Acesta a impresionat pe vizitatori prin felul în care ştie să povestească fiecare model de pe ouăle încondeiate de el, aşa cum a învăţat de la meşterul Tudor Diaconeasa şi de la învăţătorul Petre Ciobanu. Desigur că nu numai costumul diferit atrăgea pe vizitatori şi pe cei de la televiziuni (Costinel a fost cel mai intervievat meşter) ci şi cele zece modele de pe ouăle încondeiate care săreau în ochi, deosebindu-se net de celelalte ouă „închistrite“ cum le spun moldovenii ouălor încondeiate.
Alături de ouăle încondeiate la Olt au fost şi ouă realizate de încondeietorii din Ciocăneşti, Moldoviţa, Bălcăuţi, Vatra Moldoviţei, Panaci, Cârlibaba, Fundu Moldovei, Paltinu, Ulma, Poiana Stampei, Rădăuţi, Ciumârna, Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Braşov, Brăila, Cluj, Covasna, Harghita, Ţara Lăpuşului – Maramureş şi Neamţ.

Expoziţia Naţională de Ouă Încondeiate a fost completată în acest an cu simpozionul „Oul încondeiat - Culorile Credinţei”, desfăşurat în acelaşi spaţiu în care erau expuse ouăle, ceea ce a permis ca încondeietorii să poată participa toţi şi în mod direct la acest simpozion, iar vizitatorii expoziţiei să poată asculta „poveşti” interesante despre ouăle încondeiate şi zonele etnografice din care acestea provin, despre tehnica încondeierii ouălor sau despre elementele ornamentale întâlnite pe oul încondeiat şi tehnica obţinerii culorilor naturale din plante.
Simpozionul moderat de Minorica Dranca, directorul Muzeului de Etnografie Vatra Dornei, a constituit un prilej pentru parohul Ilie Rusu să prezinte activitatea culturală a comunei de la reînfiinţarea acesteia, din anul 2002, dar şi istoria ouălor încondeiate de la Ciocăneşti, începută în anul 1995 de două încondeietoare, Cristina Timu şi Mărioara Timu, la iniţiativa preotului Rusu şi pornind de la o coşarcă cu ouă încondeiate adusă de la Moldoviţa. Preotul i-a amintit pe iniţiatorii festivalului, dar şi pe încondeietorii care aduc frumuseţea şi care au participat timp de nouă ani la acest festival.

În cadrul simpozionului au fost lansate mai multe cărţi editate de Centrul Judeţean pentru Conservarea Culturii Tradiţionale Suceava şi a fost prezentată lucrarea „Carte de învăţătură. Ouăle de Paşti de la Oboga“ lucrare semnată de Corina Mihăescu şi apărută la Editura traditiioltene.ro a Centrului Judeţean pentru Conservarea Culturii Tradiţionale Olt precum şi DVD-ul cu filmul „Ouăle de Paşti de la Oboga“, film realizat de Valeru Ciurea şi premiat la mai multe festivaluri de gen din ţară.
Tot la Şcoala Gimnazială din Ciocăneşti s-a desfăşurat şi prima ediţie a concursului de cusături tradiţionale, o altă secţiune a Concursului Interjudeţean „Tradiţie – Valoare Sacră”. La această secţiune, care s-a urmărit ca obiectele trimise pentru concurs să fie realizate pe pânză de etamină, iar cusăturile zonei de unde provine participantul să reprezinte modele care se regăsesc pe costumul popular sau motive florale şi geometrice specifice. Au participat la această secţiune două eleve ale creatorului popular Alexandrina Olguţa Filip de la Cezieni.
Una peste alta călătoria la Ciocăneşti în judeţul Suceava a fost una anevoioasă, obositoare dar, în acelaşi timp fructuoasă prin rezultatele obţinute acolo şi prin câştigul informaţional.

Un mic amănunt dar foarte important din punctul nostru de vedere: în cea de-a doua zi a festivalului, la o oră matinală, atunci când pe străzi încă nu era nimeni, primul om pe care l-am întâlnit la Casa de Cultură a fost primarul localităţii, domnul inginer Radu Ciocan, care ne-a impresionat prin dăruirea sa, prin efortul depus pentru ca această a zecea ediţie a festivalului să fie una reuşită. Şi pentru că un astfel de demers nu se poate face de unul singur, i-au stat alături directorul Şcolii Gimnaziale Ciocăneşti, doamna Claudia Angela Samson, doamna Zanfirica Boiciuc, consilierul educativ al aceleeaşi şcoli dar şi Minorica Dranca, directorul Muzeului de Etnografie din Vatra Dornei.
Şcoala de încondeiat ouă din Călui, judeţul Olt, se poate mândri că duce mai departe un meşteşug străvechi şi că elevii de aici poartă cu demnitate stindardul Oltului pe orice meleag. Iar noi, toţi ceilalţi, nu putem decât să ne plecăm fruntea în faţa acestor mâini de aur, a acestor meşteri care, deşi nu câştigă (încă) nimic de pe urma muncii lor, duc mai departe acest meşteşug pentru a nu se pierde, cum, din păcate, se vor pierde mai devreme sau mai târziu alte meşteşuguri specifice judeţului nostru.

Citeşte mai departe ...

Nicolae M. Nica, decanul de vârsta al mesterilor populari olteni a împlinit 96 de ani

Nicolae M. Nica a împlinit 96 de ani. Ani frumoși, așa cum sunt și lucrările adunate în ceea ce reprezintă cel mai important lucru din viața sa: Muzeul de la Chilia, Făgețelu. Decanul de vârstă al meșterilor populari olteni și-a sărbătorit ziua de naștere în muzeu alături de familie și de prieteni sosiți aici de la Slatina sau Pitești.
La această zi aniversară i-au călcat pragul muzeului diverse personalităţi şi oameni de cultură: general de brigadă Niţu Stan,  preşedinte al A.N.V.R. Argeş şi veteran de război, colonel Bodea  Gheorghe, preşedinte filiala Cultul Eroilor Câmpulung Muscel, un grup de la Asociaţia Naţională Cultul Eroilor Argeş condus de Cantemir Nuşa, vicepreşedinte și fiică a meșterului Nicolae M. Nica. Din partea instituțiilor de Cultură din județul Olt au fost prezenți Valeru Ciurea, reprezentantul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Olt, prof. dr. Dorin Teodorescu director al Direcției pentru Cultură Olt precum și reprezentanți ai presei județene. Lipsa unui reprezentant al autorităților locale l-a întristat pe Nicolae M. Nica dar a trecut cu vederea spunând, mai în glumă mai în serios: „Și așa nu m-au ajutat niciodată“.
Nea Nica a locuit în această iarnă la Pitești, la fiica sa Nușa Cantemir. Și cum este plecat de trei luni din muzeu, a trecut pe la fiecare lucrare a sa pe care a mângâiat-o ca pe un copil pe care nu l-ai văzut de mult. „Aici, în acest muzeu, miroase a mamă!“ spune nea Nica și ne prezintă fiecare obiect din cele adunate sau realizate de el o viață întreagă cu sacrificii, multe sacrificii, inclusiv de ordin financiar.
A primit în dar, din partea CJCPCT Olt, un roll-up pe care sunt înfățișate lucrări ale artistului, un portret și o scurtă prezentare.
După vizitarea muzeului veteranul venit de la Pitești și nea Nica, veteran de război și el, la rându-i au depănat amintiri și au rememorat întâmplări din tranşee, atât de pe frontul de Est  cât şi de pe frontul de Vest.
Le-a mulțumit tuturor celor prezenți la aniversarea sa și a ciocnit cu ei un pahar de șampanie mărturisind că mai are încă multe de realizat. Scrie acum la cea de-a patra carte a sa și de abia așteaptă să vină primăvara, să se întoarcă aici, la Chilia, să poată lucra în continuare.
I-am urat sărbătoritului „La mulți ani!“, multă sănătate iar acesta ne-a invitat de pe acum și la următoarele aniversări.
La plecare, nu a uitat să ne spună motto-ul lui: „Veniți, veniți, vă cheamă nemurirea!“

Citeşte mai departe ...

Tudor Diaconeasa

Ouăle încondeiate din Oboga, singurul loc din Oltenia în care se mai practică această activitate în mod tradiţional, sunt frumoase prin simplitatea şi naivitatea cu care sunt lucrate. Din aceste două ultime însuşiri ele „îşi trag” renumele şi valoarea. Şi din faptul că ele „reprezintă mereu ceva”.
Modeste şi cu motive relativ puţine la număr, ele au făcut posibilă categorisirea „Ouă de Paşti din Oboga”, ceea ce poate însemna un rang dobândit în arta populară oltenească. Tricromia negru, roşu, portocaliu sau galben dă specificul acestui centru, alături de alte note distinctive: folosirea culorilor vegetale, obţinute din coajă de arin (negru), coajă de măr (galbenul) şi petale de flori de mac (roşul), precum şi motivele specifice atât ceramicii, cât şi ouălor încondeiate: cocoşul, păunul, vulturul, broasca, peştele, pomul vieţii, mărgăritarul, frunza de jugastru, ghinda, fierul plugului, steaua cu opt colţuri, calea rătăcită.
Ouăle de Paşti din Oboga nu se supun prin desenele lor clasificărilor amintite şi nici nu impun o taxonomie aparte. Desenul lor, adesea naiv, aşezat pe suprafaţa oului ca pe o foaie de hârtie rotunjită, nerespectarea tiparelor volumetrice, nesupunerea şi neatârnarea faţă de stilurile altor zone, opace şi rezistente în calea inovaţiilor generalizate, arhaicitatea vădită în tehnicile de lucru, în mentalităţi şi simboluri speciale, toate acestea dau o viaţă şi un sens aparte acestui vechi meşteşug la Oboga.
Astăzi, la Oboga mai lucrează ouă încondeiate meşterul  Tudor Diaconeasa care a predat arta încondeierii ouălor în mâinile câtorva copii din localitatea Călui.
Caracteristica acestui centru renumit de ceramică este aceea că cei mai mari olari au fost şi cei mai renumiţi încondeietori de ouă.
„Eu m-am născut în 1926, pe 19 decembrie. Pe tatăl meu îl chema Constantin Diaconeasa şi a fost olar vestit. Şi bunicul meu, Marin Diaconeasa, a fost olar. Amândoi au încondeiat şi ouă. Eu nu am urmat olăria, pentru că tata nu a vrut ca să învăţ. Îmi zicea că este prea grea şi migăloasă, că trebuie să stai toată ziua să dai cu pământul pe târcol. A fost şi un fel de delăsare din partea mea, că nu mi-a plăcut să stau cu fleiciul pe mâini. Am încercat, dar nu pot să spun că eu ştiu să fac oale sau ceramică din asta de-a noastră. Dacă încerc să fac un taier, adică o farfurie, aşa cum se zice pe la noi, nici mie nu-mi place să mă uit la ea. Aşa că eu am moştenit de la tata şi de la bunicu’ doar îndeletnicirea asta - încondeiatul de ouă. Aşa m-am pomenit eu cu încondeiatul din familie. Cam de pe la 8 ani am început să mă joc, iar pe la 14 ani îl imitam bine pe tata, care nu mai putea să lucreze. Tatăl meu a fost cu adevărat premiat şi apreciat de muzee. El lucra mult la comandă. Am văzut şi la Sibiu, şi la Bucureşti ouă făcute de el, de-acum 50 de ani. Sunt şi vase lucrate şi de tata şi de bunicu’ în muzee. Unul dintre ele este cu Hora Unirii şi am încercat să fac şi eu la fel pe un ou mai mare, de gâscă. Şi eu lucrez la comandă; îmi cer muzeele, dar şi oamenii de la Craiova sau de aici din sat. În ultima vreme au venit cei care lucrează în Spania sau care au rude acolo, că dacă se duc la ei vor să le ducă ceva de acasă, ca să le amintească de locul de unde se trag. Ceea ce fac eu este ceva specific, de aici, de la noi, nu mai există în altă parte. Sunt foarte frumoase ouăle pictate din Bucovina. Mie îmi plac foarte mult; ce nu-mi place la ele este că sunt date cu lac pe deasupra şi uneori sare lacul de pe ele. Am învăţat de la cei care încondeiază acolo mai multe lucruri, printre care să-mi fac şi eu coadă mai lungă la condei şi să mă sprijin cu degetul de ou, că înainte ţineam condeiul în mână în altă poziţie decât îl ţin acum; îl ţineam în podul palmei şi îmi mai tremura mâna la desen. Am văzut la Muzeul Ţăranului ouă de struţ încondeiate pe două părţi: pe o parte era pictată Maica Domnului cu Iisus în braţe şi pe altă parte - Cina cea de Taină. Costau trei milioane, dar erau foarte frumoase. La târguri, ceilalţi vând mai repede şi mai bine decât mine, dar şi eu le dau până la urmă pe toate şi mulţi oameni vin şi îmi spun: «Ce ouă frumoase faceţi, domnule Diaconeasa!». Pe mine mă bucură aprecierile lor şi îmi place că ouăle cu model de Oboga reprezintă ceva, înseamnă ceva anume, dar o să mai vorbim despre asta. La ouăle noastre rezistă culorile pentru că sunt naturale. Mie mi-ar părea rău să se piardă obiceiul nostru, pentru că acum eu sunt bătrân şi nu ştiu cât oi mai lucra; mă văd eu că de multe ori nu prea mai pot să fac, nu mai am aşa multă tragere de inimă. Dar am învăţat mai mulţi elevi la şcoala din Călui, timp de patru ani de zile, şi pe alţii de la un liceu din Slatina. Sper ca cineva din ei să continue. Erau printre ei câţiva foarte talentaţi, care au învăţat să lucreze chiar ca mine, sau poate şi mai bine. Acum să explic cum procedez; mai întâi strâng ouăle de la găini, le spăl bine, cu săpun făcut în casă; le pun la uscat; le şterg cu un prosop curat. În general, soţia se ocupă de fazele astea. Tot ea mă mai ajută şi la vopsit; după ce fac prima mână de alb, nu mi-e frică s-o las să le termine. Apoi, altă fază este când se goleşte oul de conţinut; cu o rozetă mică de metal, cu care înţep oul la cele două capete; fac două orificii - unul sus şi altul jos - amestec cu acul sau cu o sârmă subţire în el; suflu ca să se golească sau trag cu para de cauciuc. Acum sunt căutate astea, cu albuşul şi gălbenuşul scoase, dar înainte le lăsam aşa, întregi, dar se mai spărgeau şi se stricau printre ele. Acum eşti sigur că nu se mai strică şi aşa, golit, oul va trăi mult. Din experienţa mea, un ou care este negolit până la 20 de ani, când îl mişti în mână trocăne, de la 20 de ani în sus face un zgomot mai mic, apoi peste mai mult timp face un zgomot ca şi cum ai băga o alice sau o jucărie într-o cutie. Ce rămâne înăuntru se transformă într-o mărgică, ce pare a fi chihlimbar. După ce am pregătit ouăle cum am spus, se începe încondeiatul cu ceară fierbine, cu un condei. Condeiul este o bucată mică de lemn, ca un creion plat, cu un orificiu în care se introduce o pâlnie foarte mică de metal, foarte subţire în vârf, ca un ac, prin care se scurge ceara pe ou. Lemnul este prins de metal printr-o sârmă subţire de cupru, care ajută în timpul trasării modelului şi la menţinerea temperaturii cerii. Eu am văzut la tatăl meu că avea condei de argint; bătea argintul aşa de bine şi îl subţia de-l aducea pe vârful acului, aşa cum e pixul. Fac apoi conturul cu ceară. Aceasta este prima mână, aşa îi zicem noi, este mâna de alb, adică modelul pe care îl facem acum rămâne la final cu contur alb. Astup cu ceară şi cele două capete ale oului, ca să nu intre culorile în interior. A doua mână este de galben; se prepară vopseaua galbenă din coajă de măr pădureţ fiartă bine, până când îi iese spuma deasupra - o spumă gălbuie. Se dă vasul la o parte de pe foc, se scoate coaja şi se lasă să se răcească până când devine călduţă, ca o apă cu care se frământă pâinea. Se introduce apoi piatra acră - noi îi spunem călăican - asta îi dă puterea să îngălbenească. Bag degetul în apă şi, dacă nu mă arde, bag ouăle. Dacă le-aş pune în apă fierbinte, atunci ceara s-ar topi şi ar trebui să iau totul de la capăt. După ce ouăle au prins pe părţile neacoperite de ceară culoarea galbenă, le scot şi le pun la uscat. Acopăr apoi iar cu ceară pe fondul galben părţile care vreau să rămână galbene. După aceea prepar culoarea roşie. Roşul adevărat iese din petale de mac roşu sălbatic, care dă rezultate foarte bune, da’ trebuie cantitate foarte mare. Petalele se usucă la umbră. La un kilogram de petale reuşeşti să roşeşti cam 150 de ouă. La cinci-şase de lichid de la zeama de fiertură pun 25-30 de grame de piatră acră. În ultima vreme am băgat de seamă că pot folosi şi culorile astea de la pachet pentru a obţine roşul. Iau şi Galus roşu de haine. La cinci litri de apă pun un pachet din care vopsesc cam 100 de ouă. La roşul ăsta pun în loc de piatră acră oţet şi zahăr, ca să nu se piardă tăria şi să nu se ia mai târziu culoarea de pe ele. Ouăle se pun ca şi la baia de galben tot într-un vas emailat şi pun deasupra lor un inel de metal pentru că ele, fiind uşoare, rămân la suprafaţă, iar eu trebuie să am grijă să fie acoperite în totalitate de zeamă. Le laşi acolo până te muşcă de suflet. Le scot apoi, se usucă şi, din nou, se acoperă părţile de roşu cu ceară.

LUCRARI

Este ultima dată când le pic cu ceară. De acuma aproape tot, tot oul, este învelit de ceară. De acuma încep cu negrelile. Ce se vede la sfârşit, fondul negru, asta înseamnă că acolo nu a fost ceară pe el, adică a fost spaţiu special pentru negru. Pentru culoarea neagră iau coajă de arin. O pun la fiert şi bag în apă călăican (sulfat feros), care fixează negrul. Introduc ouăle în negreli, dar de data asta apa trebuie să fie fierbinte, ca să se topească ceara sub care sunt făcute modelele pe alb, pe galben şi pe roşu. La sfârşit trebuie să fie două persoane: una ia oul şi îl şterge, alta îl finisează, îi dă luciu; pentru asta slănina este cea mai bună, da’ să nu fie sărată, că strică culorile. Dacă nu foloseşti slănina, pui ulei pe o cârpă şi ştergi oul cu ea şi oul va străluci. La noi regula este să se folosească doar culorile despre care am vorbit, dar, din curiozitate, am obţinut din plante şi albastru sau verde. La mărgăritar am făcut frunzele verzi; sunt foarte frumoase aşa, dar îşi mănâncă legea şi nici muzeele nu-mi dau voie. Acum ouăle sunt gata. Fac cam zece ouă la zi. Dacă stau de ele, în cinci zile 100 de ouă, dar numai pe alb. Sunt peste 60 de ani de când lucrez şi am păstrat toate modelele pe care le-am învăţat de la tata. Majoritatea sunt şi pe ceramica de la Oboga.
Şi bunicul şi tata mi-au spus că aici, în Oboga noastră oalele şi taierele erau simple, nu aveau modelele de acum pe ele. Este clar atunci că prima dată s-au încondeiat ouăle şi apoi ceramica. Că şi modelele de pe ceramică sunt într-un fel tot încondeiate, numai că în loc de condei se foloseşte cornul de vită cu diferite vopsele colorate. Primul peşte de pe taiere a fost luat tot de la ou. Aproape toate modelele de pe ouă au trecut mai târziu şi pe ceramică. Doar calea rătăcită n-au reuşit olarii să o facă ca pe ou, că e rotund şi se desfăşoară mai bine pe ou decât pe o farfurie. Tata a făcut pe oale şi herovimu’; acuma nu se mai face. Coada de păun şi mărgăritaru’ tot de pe ouă au fost puse pe vase.
Eu ce-am pomenit de la părinţi aia fac; nu mă abat de la ceea ce m-au învăţat ei. Aş putea să fac şi flori pe ouă sau tot felul de modele sau aş putea să lucrez aşa ca în Bucovina, dar nu am dreptul ăsta, pentru că eu doar aşa ceva am învăţat de la părinţi şi aşa trebuie să duc mai departe. Şi de la muzee mi s-a spus tot la fel: să-mi menţin culoarea şi lucru’ pe care-l cunosc de la părinţi. Să nu copiez din altă parte alte modele, să le fac mereu pe astea ale noastre. La noi au fost 10 modele, pe care eu le-am păstrat. Le fac mereu pe astea pe ouă. Ele sunt: cocoşu’, vulturu’, peştele, frunza de jugastru, mărgăritaru’, herovimu’, pânza de păianjen, pana de păun, calea rătăcită şi fierul plugului. Ar mai fi şi floarea de muşcată, muşeţelul sau romaniţa, panseluţa sau somnul - un alt fel de peşte, da’ pe astea de le zisei acum nu le-am mai făcut demult. Le am desenate şi colorate în caietul meu de modele, ca să ştie şi cine vrea să le înveţe.
Cocoşul este ceasul deşteptător al ţăranului. Înainte de a ieşi ceasurile, bătrânii se ghidau după cântatul cocoşului. Şi acum sunt oameni care se trezesc fără ceas atunci când cântă cocoşul şi se pregătesc de treabă.
Vulturu’ a fost recunoscut stema ţării noastre, România… Odată cu venirea Partidului Comunist la putere, stema României, vulturu’, a fost dată jos, şi iată din nou, România a luat stema pe care a avut-o din moşi-strămoşi.”
Peştele, reprezintă cu adevărat mâncarea ţăranului. Cum poate el să plece la muncă pe lipărul ăla de vreme, vara, la câmp, cu mâncare gătită sau cu ciorbă, că se acreşte… De aceea el lua în coş un peşte uscat şi o bucată de pâine sau turtă, cum spunem noi. Asta era vara mâncarea lui, când mergea la munca câmpului.
Heruvimul, simbolizează credinţa. Tata îl făcea şi pe oale, aşa cum este pictat în biserică, deasupra altarului, cu aripile deschise. Herovimu’ e credinţa, tot o credinţă-n Dumnezeu. Acest înger, Herovim, a existat şi există în toate bisericile.
Cu frunze de jugastru se împrooră porţile în ziua de Sfântu’ Gheorghe, pentru îndepărtarea răului şi a bolilor la animale. Jugastru’ este şi lemnul din care se face jugul, un lemn mai uşor care nu se rupe cu una cu două de greutate şi totodată este mai uşor pentru boi să ţină pe grumaz jugul.
Pana de păun face diferenţa între bogat şi sărac. Ţăranu’ nu putea ca să-şi permită un păun cu păuniţă la el în gospodărie. Era la noi un boier în Dobriceni care avea păuni. Mulţi olari au luat de pe ouă modelul şi l-au pus foarte frumos pe taiere.
Cu fierul plugului, s-a muncit încontinuu, deci, dupe urma lui se scoate hrana tuturora.
Mărgăritarul evocă, prin delicateţea lui şi prin mirosul neasemuit, primăvara. Când înfloare mărgăritaru’ şi-ai rămas cu boaba de porumb nepusă-n pământ, te gândeşti: «Măi, dacă mărgăritaru’ înflori şi eu porumbu’ nu-l pusei, aoleu, păi întârziai!».
Pânza de păianjen are şi ea o legendă. Se spune că atunci când Maica Domnului a născut pe Iisus, păianjenul i-a ţesut o pânză deasupra feţei ca să fie ferit de anumite insecte otrăvitoare.
Despre calea rătăcită, iată ce spune legenda: ţăranu’ a terminat cu tot însămânţatu’, adică porumb, fasole, floarea-soarelui etc., şi de bucurie că a terminat, a schimbat cărarea şi s-a rătăcit.”
Tudor Diaconeasa este membru al Academiei de Arte Tradiţionale de la Sibiu. Ouă încondeiate de el se află în marile muzee ale lumii dar, şi mai multe în colecţii particulare.

Citeşte mai departe ...

Nicolae M. Nica

Pentru călătorul care trece prin localitatea Făgeţelu din nordul judeţului Olt nu există un semn distinctiv care să-i atragă atenţia că tocmai a ajuns pe un teritoriu patronat de un adevărat senior spiritual.
Doar statuile amplasate la intrările satului Chilia semnalează, discret, trecerea unei graniţe.
Abia când trece pragul muzeului din Chilia, călătorul înţelege şi se simte dintr-o dată privilegiat. Pentru că acolo îl întâlneşte pe maestrul Nicolae M. Nica, o călăuză care îl poartă în timp, prin colecţiile sale de obiecte tradiţionale, expuse ca o constelaţie într-un univers ce încă mai pulsează prin sufletele celor care au trăit, chiar şi câteva clipe, farmecul şi magia vieţii „la ţară“.
Este acolo, în preajma acelor obiecte, atâta linişte încărcată de tăceri grele, de amintiri amplificate de chipurile ţăranilor ce privesc din fotografiile de pe pereţi, încât o emoţie caldă vine să învăluie sufletul vizitatorului, niciodată întâmplător.
Şi, după ce este invitat să mângâie cu privirea colecţia de simfonii sculptate în lemn şi os, realizate de Nica M. Nicolae, călătorul înţelege că tocmai a fost martorul şi eroul unui adevărat ritual de iniţiere în arta iubirii de oameni şi a nemuririi prin spirit.
Cine nu crede, să vină aici, la Chilia...
Maestrul Nica M. Nicolae, călăuza noastră prin meandrele spiritului şi a veşniciei ne aşteaptă...

Nicolae M. Nica s-a născut la 7 februarie 1917, în comuna Chilia, judeţul Olt, actualmente sat component al comunei Făgeţelu, într-o familie de ţărani, părinţii săi Marin şi Floarea oferindu-i ca repere  în viaţă cinstea, omenia şi cultul muncii.
La 2 martie 1939 a fost încorporat pentru efectuarea stagiului militar însă izbucnirea celui de al doilea război mondial determină mobilizarea sa la 29 iunie 1940. Participă direct la Campania din Est având gradul de sergent, distingându-se prin curaj şi fermitate în îndeplinirea ordinelor de luptă. La 24 noiembrie 1943, cu ocazia luptelor de la Melitopol este dat dispărut, însă în realitate cade prizonier şi cunoaşte  pe parcursul a 5 ani  tragediile şi ororile lagărelor ruseşti.
La 25 mai 1948 este eliberat din prizonierat şi revine în ţară. Între 1959-1962 urmează cursurile Şcolii Populare de Artă din Piteşti, specializarea sculptură, pe care a absolvit-o în 1963. După 1965 se dedică activităţii de cercetare şi colecţionare a unor vestigii istorice din satul natal, fiind cel care a înfiinţat la 1 iunie 1979 Muzeul Sătesc din Chilia,  contribuind în mod direct la salvarea patrimoniului istoric şi etnografic din nordul judeţului Olt. În perioada 1994-2003 şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Muzeului Judeţean Olt, îndeplinind funcţia de custode al filialei de la Chilia-Făgeţelu.
Nica M. Nicolae este un ţăran autentic, un artist desăvârşit în meşteşugul cioplirii lemnului şi al intarsiei în os, opera sa fiind remarcată de specialişti ca încadrându-se în segmentul artei naive. Lucrările sale au ca tematică lumea satului tradiţional românesc, ţăranul cu orizontul său inefabil  clădit pe filozofia pământului. Povestea lemnului, instinctul prelucrării acestuia îl păstrează intact, cu talent şi vocaţie autentică, iar meşteşugul îl transmite mai departe tinerei generaţii, cu harul şi smerenia ţăranului român.
A participat de-a lungul timpului la numeroase manifestări cultural-artistice(expoziţii personale, de grup, simpozioane, colocvii, târguri ale meşterilor populari) judeţene, naţionale şi internaţionale, de fiecare dată reprezentând cu onoare judeţul Olt. Premiile obţinute, originalitatea şi valoarea creaţiei sale artistice au determinat alegerea sa ca membru de onoare al Academiei de Arte Tradiţionale ”ASTRA” din Sibiu. Pasiunea pentru desluşirea tainelor meşteşugului lemnului l-au situat întotdeauna în atenţia mass-mediei, numeroase documentare de televiziune imortalizând pentru posteritate existenţa sa ca personalitate culturală  a meleagurilor oltene. Este fondatorul Fundaţiei Culturale “Nicolae M. Nica”, organism ce s-a preocupat de înfiinţarea unei biblioteci şcolare şi organizarea unor cursuri de arte şi meserii (sculptură în lemn, ţesut-cusut) pentru tineri, în comuna Făgeţelu, judeţul Olt.
Având în vedere întreaga sa activitate artistică, contribuţia majoră la cunoaşterea şi tezaurizarea mărturiilor civilizaţiei populare româneşti propunem acordarea Titlului de Cetăţean de Onoare al judeţului Olt şi nominalizarea sa drept subiect al documentarului artistic de etnografie şi antropologie culturală ţărănească “Zestrea Românilor”, ce va cuprinde 12 episoade şi va fi realizat în judeţul Olt în perioada 18 septembrie 2006- 18 septembrie 2007.
Pentru ceea ce a înfăptuit şi pentru ceea ce va mai face-la cei 90 de ani pe care îi va aniversa pe 7 februarie 2007- considerăm oportună iniţierea sub înaltul patronaj al Consiliului Judeţean Olt a unor manifestări culturale la Slatina şi Făgeţelu,  cu concursul Muzeului Judeţean Olt, Centrului Judeţean Olt pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Centrului Cultural “Oltul” şi Ansamblului Profesionist “Plaiurile Oltului”, (acordarea Titlului în şedinţă festivă a Consiliului, organizarea unei expoziţii sub genericul “Tezaure umane vii: Nicolae M. Nica - un apostol de dincolo de veac, tipărirea lucrării “O cronică prin tăcere: Osul”, autor Nicolae M. Nica), circumscrise omagierii unui apostol cultural ce şi-a dedicat întreaga viaţă aducerii în memoria semenilor noştri, a credinţei, simplităţii şi curajului ţăranului român.
 

A spune despre Nicolae M. Nica cuiva care nu l-a cunoscut că este un om cum altul nu-i, fără să explici în ce constă singularitatea sa, poate fi socotită o judecată simplistă şi superficială, o generalitate de tipul „oamenii sunt diferiţi, nu găseşti doi la fel“.
De când l-am întâlnit prima dată, aceasta a fost ideea care m-a stăpânit, dar, deşi sunt câţiva ani de când îl cunosc, tot n-am găsit calea pe care să o urmez pentru a demonstra evidenţa aserţiunii anterioare.
Trebuie însă să mărturisesc că de multe ori în tot acest timp am fost preocupată de gândul că am faţă de acest om o datorie de conştiinţă, aceea de a-l împărtăşi celor care nu au avut ocazia să-i stea alături, măcar şi pentru perioade foarte scurte de timp, aşa cum am avut eu.
Şi totuşi, mă întreb acum, „mi-ar da oare rezultatul corect“ dacă aş pune una lângă alta, într-o operaţie de adunare, calităţile sale, precum şi trăsăturile de caracter sau conceptele ce-i definesc personalitatea? Adică, purtând laolaltă sensurile cuvintelor adevăr, dreptate, consecvenţă, modestie, îndrăzneală, mândrie, umilinţă, tărie, slăbiciune, dârzenie, talent, geniu, reuşită, înfrângere, muncă, împlinire,  să pot obţine un „summum“ Nicolae M. Nica.
Nicolae M. Nica face parte din categoria acelor oameni a căror esenţă nu se poate nici calcula, nici interpreta. Poate, doar, se poate înţelege, sau nu. Am să încerc în câteva rânduri să restitui ceea ce Nicolae M. Nica mi-a împărtăşit la ultima noastră convorbire, din 27 iunie 2002, pentru a prefaţa acelaşi gest, mult mai amplu şi convingător pe care Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Olt se pregăteşte să-l facă. Este vorba despre cartea Cioplitorul de gânduri, care cuprinde confesiunile lui Nicolae M. Nica, sculptor în lemn, în os, şi… în propriul destin.
O carte despre viaţă în toate sensurile, despre trecut şi actualitate, despre proiecte îndrăzneţe pe care autorul lor le gândeşte în universul său din satul Chilia. O carte de autor, am spune, dacă ne referim atât la importanţa personajului Nicolae M. Nica în contextul artei populare şi a lumii ţărăneşti, în general, la uimitoarele judecăţi de valoare cuprinse în ea, la dimensiunea cunoaşterii dobândite prin lectură. O carte de autor, pentru ca autorul însuşi este Nicolae M. Nica, cioplitor, de astă dată, în gânduri şi cuvinte.
    Nu pot decât să-i felicit pe colegii de la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Olt, în special pe domnul director Visi Ghencea, care au intuit, pe de-o parte, valoarea omului Nicolae M. Nica, alături de care au petrecut zile de-a rândul în încercarea de a-l cunoaşte şi a-l înţelege, iar, pe de  altă parte, necesitatea unei astfel de scrieri, inedite, în mare măsură, care proclamă, conform metodelor moderne de cercetare ale antropologiei culturale şi sociale, întoarcerea către persoană şi personalitate, axarea pe „istoria“ şi contemporaneitatea aproapelui, în încercarea de a depista alte strategii şi problematizări privind cercetarea umană în noul mileniu.
Cioplitorul de gânduri este o carte cu mesaj: ea trebuie înţeleasă „în cheia“ filozofiei de viaţă a autorului, a concepţiei sale artistice; este o carte de învăţătură care străbate timpul şi prin care autorul ei „fără de voie“ se descoperă pe sine, povestind, iar povestirea îi descoperă crezul într-o lume, aceea ţărănească, autentică, în care el întrezăreşte nemurirea.
Nicolae M. Nica nu e un om ca oricare altul. Am mai spus-o, ştiu, ceva mai înainte, dar abia acum îmi dau seama, după ce am retrăit toate momentele întâlnirilor noastre, că această afirmaţie nu poate să lipsească atunci când vorbeşti despre el, în intervalele în care cauţi altă motivaţie a unicităţii sale ca om, ca meşter de artă populară şi ca artist plastic contemporan.
Născut în 1917 în satul Chilia, comuna Făgeţelu, judeţul Olt, unde îşi petrece şi anii copilăriei, Nicolae M. Nica trăieşte şi acum nostalgia acelei vârste, în care respectul faţă de părinţi era o credinţă, iar cultul tradiţiei – lege.
Poate că de aceea, de cum intri în curtea muzeului din sat, te întâmpină o parte din ultimele sale lucrări cioplite în lemn: două  grupuri statuare cu titluri şi mesaje simbolice. Primul se numeşte „Respect“ şi reprezintă doi copii stând în faţa părinţilor, iar cel de-al doilea poartă numele atitudinii celei mai proprii ţăranului român: „Omenie“. Gestul său artistic a fost pe dată explicat, mai ales că, la momentul acela, contextul discuţiei îl cerea:
„Acestea sunt ultimele mele lucrări mari, din cele patru pe care le-am făcut şi le-am plantat aici, în curtea muzeului. Am vrut ca prin sculptură nu numai să bucur ochii şi simţul artistic, dar să şi educ. Avem nevoie de educaţie şi cultură mai multă sau, cel puţin, aşa ar trebui. Copiii în faţa părinţilor trebuie să stea smeriţi, să fie respectuoşi faţă de ei.
Cealaltă lucrare care te întâmpină de cum intri pe poartă se numeşte „Omenie“ sau „Ospitalitate“, dar omenie este mai româneşte, mai popular. Cum vedeţi este o femeie cu pâinea şi sarea, un bărbat cu plosca de vin sau ţuică şi o fetiţă cu flori în mâini. Aşa ştim noi să întâmpinăm oaspeţii. Lucrările mele vorbesc în tăcere, pentru că arta vorbeşte tăcând, iar privitorul trebuie să descopere mai mult şi să judece ce a făcut omul acela (adică eu) şi trebuie să descopere în el însuşi ceva mai mult.“
Pătrundem în muzeul a cărui iniţiativă i-a aparţinut încă din 1948, când întors în sat după doi ani de armată, trei de război şi cinci de prizonierat (amintiri dure, mărturisite, fără voia sa, cu ochii umezi şi vocea tremurată), a început să se preocupe de colecţia de obiecte etnografice.
„De tânăr am vrut să fac în satul meu muzeu. Mi-am dat seama cât de important este ca lucrurile să se păstreze ca martori tăcuţi ai vremurilor. În arta populară adevărată putem descifra istoria unui popor, cultura şi năzuinţele sale către frumos. Eu am citit mult ca să-mi dau seama de când datează localitatea noastră, iar prin probele pe care le-am descoperit şi care se află aici, în muzeu (cinci topoare de piatră cu orificiu, silexuri, pumnale, cruci de morminte) şi prin alte dovezi ştiinţifice, pot dovedi că localitatea noastră este mai veche decât o atestă documentele.
Când am venit aici, în `48, m-au primit ca pe un comunist; au vrut să-mi dea servicii pe care eu nu am putut să le accept: fie să iau declaraţiile de la oamenii de prin sat, fie să spun care sunt cei care vorbesc împotriva colectivităţii. După ce le-am spus că nu pot să fac aşa ceva, am zis că vreau să fac un muzeu, la care mi-au răspuns în batjocură: <Măi prăpăditule, te-ai născut tu să faci muzeu?>. Apoi, tot în 1948, am hotărât plecarea de aici. Am luat două zăvelci ale mamei, o ladă de zestre, o masă rotundă dintru-un lemn şi ceva mărunţişuri. Cu ele am umblat din toamna lui`48 în Piteşti, apoi la Ştefăneşti, iar în 1979 am revenit la Chilia şi am deschis o expoziţie cu tot felul de lucruri.

LUCRARI

În perioada amintită până la întoarcerea mea aici am făcut şcoala populară de artă pentru a-mi îmbogăţi cunoştinţele despre artă, am studiat tratate de istorie pentru a şti mai multe despre Chilia şi m-am gândit să fac totuşi muzeul aici, nu la Goleşti, unde am fost chemat să-l fac, pentru că la Goleşti erau Brătienii, fraţii Goleşti, Liviu Rebreanu, iar eu am zis că nu puteam fi pe lângă ei.
În 1979 am venit şi am deschis o expoziţie în şcoala veche. Oficial, muzeul a fost deschis mai târziu, nu în 1979, şi am zis de la început că toate obiectele mele vor rămâne mereu aici.”
Aşadar, meritul înfiinţării muzeului de etnografie (astăzi, secţie a Muzeului Judeţean Olt) îi aparţine lui Nicolae M. Nica, cel care s-a îngrijit ca arhitectura populară, ocupaţiile tradiţionale, portul popular şi meşteşugurile să fie bine reprezentate prin exponatele valoroase. Într-una din sălile muzeului sunt expuse lucrările personale, operele de artă, lucrate de creator: sculptură în lemn, în os şi intarsie.
Şi la acest „capitol” putem afirma că Nicolae M. Nica nu este un creator ca oricare altul, căci, deşi se revendică din tradiţie, cu rădăcini adânci în arta populară românească, deşi trăieşte neaoş, el îşi complică arta într-un mod cu totul neaşteptat, „copleşind-o” cu simboluri şi metafore neaşteptate. După cum ştim, obiectele de artă populară îşi justifică existenţa în mod concret, iar multitudinea categoriilor este tributară în primul rând folosinţei, utilităţii, fiind dublată în subsidiar de atribute estetice.
La Nicolae M. Nica lucrurile nu stau chiar aşa. Operele sale evocă istoria, tradiţia, arta populară, dar sunt ceva mai mult decât toate acestea laolaltă. Ele sunt „variaţiuni pe teme de artă populară”, utilitatea lor este pentru spirit şi pentru „creştere” artistică. Ele tratează teme tradiţionale, filozofice, poetice, istorice, iar filonul lor este mai mereu popular.
De altfel, artistul mărturiseşte existenţa unei punţi de legătură între arta cultă, arta tradiţională şi arta naivă, legătură ţesută în timp şi datorată satului natal, meşterilor pe care i-a cunoscut aici, propriilor concepţii, şcolii populare de artă „şi restul ce-am mai câştigat pe drumul plin de mărăcini”.
Interesant este faptul că o parte din operele în lemn  ale lui Nicolae M. Nica sunt folclorice sau… coregrafice. Grupurile sculpturale reprezentând oameni la horă sau Căluşul par a fi însufleţite. De puţine ori, până a le privi, mi s-a întâmplat să simt sinestezic. Stând în faţa lor, în afară de uimitoarea realizare „tehnică”, de geniul înfăptuirii, pare că simţi şi mişcarea, că auzi muzica tarafului din mijlocul horei, ropotul paşilor, că simţi bucuria oamenilor şi vraja dansului.
Arta lui Nicolae M. Nica nu şi-a uitat scopul: ea nu este doar frumoasă, ea are menirea de a educa, de a aduce aminte, de a responsabiliza, de a îndemna.
„Unele lucrări ale mele redau Hora, Sârba, Salta, Joiana, Brâul şi Hora Unirii. Aceasta (n.n. hora) este dintr-un lemn, cu taraful de lăutari înăuntru, adică în mijloc aşa cum se întâmpla original. Oamenii au nevoie de ele pentru că ei au primit alte influenţe străine care vor trece aşa, ca apa peste pietre şi vor rămâne aceste autentice hore care se jucau în poieni, în vâlcele, la fântâni, în păduri. Se jucau aşa cu strigăte de iureş – cum era Brâul : Şi de Brâu şi de curea/ Şi de cingătoarea mea! (n.n. vocea şi sufletul îi saltă ca şi cum ar striga aievea, în vârtejul dansului).
Nu se juca aşa, lele, lele, erau transpiraţi, trăiau dansul cu toată fiinţa lor. Acestea au fost moştenirea noastră pe care nu trebuie s-o uităm sau s-o pierdem. Noi ne învârtim la discotecă fără haz, fără elen. Nici o lucrare de spirit strămoşesc! N-are moştenire nimic din tot ce vedeţi în această distracţie. Înainte se juca cu iureş şi cu vlagă; rămânea în sânge două-trei zile amintirea horelor jucate. Băiatul simţea fata cu plăcerea pe mână. Era o căldură care se transmitea unul altuia prin palmele împreunate.”
Interesant de observat este faptul că aproape toate lucrările sculptate în lemn sunt făcute dintr-o singură bucată. Nimic nu este tăiat pentru a fi lipit sau unit ulterior. Uimitoare în acest sens sunt cel puţin două dintre ele. Prima se numeşte „Energie captivă”, are forma unei clepsidre cu două toarte, de care sunt legate două inele, iar înăuntru, de o parte şi de alta a clepsidrei sunt „decupate” din trupul aceluiaşi lemn două sfere – energii captive în cele două cavităţi.
„La lucrările mele gândirea este cea mai importantă. Cum să fac? De ce să fac? Acestea sunt întrebările care mă frământă cel mai mult înainte să trec la lucru. Lucrez mult cu dalta, cu freza, dar cel mai mult lucrez la puterea de judecată. Eu sunt şi gânditorul, şi desenatorul, şi executorul.
Pentru lucrarea aceasta cu trei bile una într-alta am avut mai întâi mult de gândit şi apoi de muncit. Am făcut un proiect în capul meu, pe care l-am desenat apoi. Totul este făcut dintr-un singur lemn. Am lucrat cu o freză cât măciulia unui cui. Măsura şi unghiul de acţiune au fost bine calculate; astfel, prima bilă a căzut singură. Pe urmă am făcut bila a doua, cu altă freză, altă mărime, alte calcule şi alte operaţii.
Piua şi pisălogul sunt tot dintr-un lemn. Am făcut această lucrare ca să arăt că aşa cum piua fără pisălog şi pisălogul fără piuă nu sunt bune de nimic, decât numai împreună, ca şi bărbatul şi femeia; deşi sunt făcuţi din aceeaşi carne, dacă sunt separat tot nu sunt buni. Ei sunt făcuţi ca să fie împreună.”
Viziunea artistică a lui Nicolae M. Nica surprinde prin abordări inedite teme esenţiale tratate într-o manieră modernă a cărei temelie este substratul tradiţional, ca semn al unei înţelepciuni şi întoarceri la originile noastre.
Astfel, lucrarea „Viaţa” înfăţişează o „înlănţuire de etape”: copilăria,maturitatea şi bătrâneţea. „Personajele” sunt câte două perechi de linguri cu baza – două căuce şi „trupurile” antropomorfizate – fată – băiat, femeie – bărbat, bătrână – bătrân.
„Noi suntem prea obosiţi să mai facem filozofie; nouă ni se pare că trăim, dar noi murim pe timp ce trece.”
Cât despre „eternul” infinit, Nicolae M. Nica nu este străin de tratarea brâncuşiană, dar „ca să nu-l supăr pe Brâncuşi nu mi-am intitulat lucrarea <Coloana infinitului>, ci <Eternitatea>, adică tatăl, mama şi fiul. Nu eu am inventat-o, este inventată de mult de strămoşii noştri la funiile din lemn de la bisericile vechi sau la firul răsucit de la mărţişor. Toate acestea vorbesc despre continuitate, infinit, veşnicie”.
Aşa cum am văzut, Nicolae M. Nica dă viaţă lemnului de nuc, de cireş, de păr sau de stejar, esenţe tari în care realizează în acelaşi timp compoziţii cu intarsii din os şi aluminiu sau cupru. Una dintre acestea din urmă se numeşte „Lecţia vieţii”. Mesajul este următorul: „părintele şi învăţătorul spun copilului: <Urcă, copile, cât mai sus!>. treptele sunt mai grele, dar când cobori, drumul este mai lin şi ajungi uşor la pâine. Dacă nu înveţi toată viaţa ta, urci greu şi greu vei ajunge la pâine”.
Surprinzătoare atât prin tratarea tehnologică a osului, prin execuţie, cât şi prin simbolistică sunt şi sculpturile realizate numai în os, „ca să rămână nemuritoare”. Unele sunt inspirate din istorie sau din diferite aspecte legate de viaţa de la ţară: obiceiuri de Anul Nou, „Unirea”, „Depănatul pe răşchitor”, „Viaţa”, „Mioriţa”, „Jertfa”. Altele sunt portrete de domnitori, de oameni importanţi din istorie sau figuri de oameni simpli: „Mihai Viteazul”, „Constantin Brâncoveanu”, „Nicolae Bălcescu”, „Horea”, „Nicolae Iorga”, „Fată”, „Băiat”, reprezentări ale poeţilor Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu. Când nu reprezintă oameni, fapte sau întâmplări, lucrări în os poartă denumiri alegorice : „Dor neant”, „Vedere infinită”, „Ochi şi univers”.
„Am lăsat scris pe fiecare lucrare în parte ce reprezintă. Cine pleacă de aici vede tot, le înregistrează în cap şi îşi aminteşte de ele când are nevoie.”
Dincolo de contribuţia sa artistică de netăgăduit, de ideile sale vizionare, de ataşamentul total faţă de pământul strămoşesc şi de „sevele” din care şi-a tras esenţa şi puterea creatoare, Nicolae M. Nica rămâne în satul său un om modest, care nu-şi atribuie nici un merit deosebit în artă. Poate doar pe acela de continuator al ideii că „veşnicia s-a născut la sat”.
„Nu numai eu am făcut ceva; au fost mulţi înaintea mea. Eu doar am continuat mai bine sau mai puţin bine.”
Nu-i aşa că Nicolae Nica este un om cum altul nu-i?


Nicolae M. Nica ar trebui să fie bunicul tuturor copiilor. Să îi înveţe, aşa cum numai el ştie, dragostea pentru natură, pentru animale şi păsări, pentru oamenii-oameni. Să îi înveţe cântecul românesc şi jocurile. Să îi înveţe să se respecte pe ei înşişi dar şi pe ceilalţi. Să îi înveţe dreapta judecată şi respectul pentru muncă.
La 95 de ani nea Nica este mereu neliniştit, în luptă cu timpul. „N-am timp să te cunosc“ – spune, şi trece printre lucrările care i-au marcat existenţa, mângâindu-le, vorbindu-le şi retrăindu-şi, poate, tinereţea, viaţa transferată în ele.
Nea Nica şi-a dăltuit nemurirea în lemn, în os şi în conştinţa semenilor, cu îndârjire şi cu credinţa pe care ne-a insuflat-o şi nouă, celor privilegiaţi prin faptul de a-l fi cunoscut...
Da, cred în Dumnezeu, cred în veşnicie şi, mai ales, cred în oameni ca Nicolae M. Nica.

(Materiale apărute în cărţile „Cioplitorul de gânduri“ şi „Cronică în tăcere“ editate şi publicate de CJCPCT Olt în anul 2006, respectiv 2008, lucrări îngrijite de Valeru Ciurea)

Citeşte mai departe ...

Ionel Cococi

Ionel Cococi este născut la 1 iunie 1969 în localitatea Vădastra din judeţul Olt. El îşi desfãşoarã munca dupã crezul „Dacã ştii sã respecţi lutul, te respectã şi el pe tine!“. Astfel, deşi a îmbrãţişat meşteşugul olãritului abia în anul 2000, dupã întâlnirea cu prof. univ. Dragoş Gheorghiu - Facultatea de Arte Bucureşti, în cadrul unui proiect internaţional de reînviere a ceramicii neolitice de Vãdastra - proiect susţinut de Banca Mondialã şi de Guvernul României -, Ionel Cococi crede cu ardoare cã aceasta e menirea sa. „Toţi avem un destin foarte bine creionat, numai cã nu trebuie sã stãm şi sã aşteptãm pasivi, ci trebuie sã contribuim şi noi la împlinirea lui. Poate ãsta a fost destinul meu!“, declarã meşterul. Vasele sale prind formã nu foarte repede, deoarece procesul necesitã un timp îndelungat de lucru, foarte multã rãbdare şi pricepere, nu neapãrat efort fizic. Astfel, din lutul gri scos de la aproximativ doi-trei metri, meşterul realizeazã mai întâi fundul vasului, iar apoi un şnur ce se pune roatã, se bate, se finiseazã, dându-se astfel forma vasului dorit. Apoi vasul se decoreazã cu diverse motive ca: spirala simplã, spirala dublã, simplii şi dublii colţi de lup, colţi de lup în zig-zag, pe care meşterul le considerã drept continuitate a vieţii pe pãmânt. Pentru a se obţine culoarea neagrã specificã, vasele sunt arse printr-un proces numit ardere închisã sau oxidantã. Astfel, îmbinarea culorilor alb (a decoraţiilor) şi negru (a lutului ars) conferã vaselor o eleganţã deosebitã. „Chiar dacã această combinaţie este utilizatã încã de pe vremea strãmoşilor noştri de acum peste 7500 de ani în urmã, totuşi e atât de caldã, cu tendinţe moderniste, chiar“, afirmã Ionel Cococi, „pentru cã eu am venit cu ceva nou pe piaţã, dar totuşi foarte vechi.“

LUCRARI

Cultura Vădastra este cultura reprezentativă pentru zona de est şi sud-est a Olteniei în epoca neoliticului mijlociu. Aria sa de răspândire nu se limitează la acest spaţiu ci cuprinde şi zona de sud-est a Munteniei, precum şi nord-estul Bulgariei. Se poate spune cu certitudine că în estul şi sud-estul Olteniei, această cultură atinge un grad maxim de originalitate, aceasta poate şi datorită contactelor strânse manifestate pe toată durata existenţei sale cu cultura Vinea - prin intermediul aspectelor de interferenţă Vinca-Dudeşti (Fiera, Verbicioara, Leu, Padea, Rast) dar şi a contactelor foarte strânse cu cultura Boian, cultură formată şi ea pe un fond dudeştean în Câmpia Munteniei şi contemporană, în mare parte, cu cultura Vădastra.
Cultura Vădastra a atins în cursul evoluţiei sale un înalt grad de dezvoltare, evidenţiat între altele şi de realizările din domeniul plasticii antropomorfe. Totodată bogăţia şi varietatea acestor reprezentări oferă indicii deosebit de importante cu privire la viaţa spirituală a acestor comunităţi, dar constituie şi dovezi solide ale nivelului artistic ridicat de care au dat dovadă purtătorii acestei culturi.
Ceramica culturii Vădastra are o mare varietate de forme: castroane, străchini, pahare, vase cilindrice, vase tronconice cu buza puternic evazată, vase bitronconice de mărimi diferite, cupe cu picior şi fără picior, oale cu profilul bombat sau bitron conic cu partea superioara uşor arcuită iar buza dreaptă şi puţin răsfrântă, ceşti, vase cu picior tronconic, vase bitronconice cu gât şi patru proeminenţe pe rotund, vase piriforme cu gâtul cilindric şi arcuit în afară, vase mari de provizii cu pereţii groşi, vase cu profil în forma literei „S“, vase fructieră cu picior, vase sferice. În tehnica ornamentală a culturii Vădastra se folosesc incizia, pliseurile (canelurile), impresiunile de puncte şi excizia. Incizia este fină şi uneori mai largă cu o tendinţa evidentă spre excizie iar spaţiile rămase sunt umplute cu alb. În cea mai mare parte ceramica este ornamentată cu motive decorative geometrice rezultate prin crestare. Motivele esenţiale sunt în special spiralele şi meandrele dar se întâlnesc şi triunghiurile „dinţi de lup“, succesiunile de romburi şi pătrate, tabla de şah. Spirala ia forme diferite precum spirala în „S“ culcat, elemente spiralice, fărămiţări de spirală. Meandrele evoluează în meandroizi şi zig-zaguri orânduiţi în sisteme verticale sau orizontale. Spaţiul dintre ornamente este haşurat în reţea. O altă categorie de ornament este canelura organizată în zig-zaguri, unghiuri, linii orizontale şi oblice, căpriori şi spirale.
Artistul ceramist Ionel Cococi realizează vase ceramice de diferite dimensiuni, confecţionate manual, după metode şi tehnici arhaice, similare modului de realizare a vaselor de tip neolitic, descoperite chiar în zonă. Vasele cu umăr, amforele, sau figurinele realizate de Ionel Cococi, decorate cu jocuri de linii şi haşuri identice cu cele de pe vasele din epoca neolitică au trezit un viu interes în lumea specialiştilor care salută revitalizarea centrului de ceramică veche de la Vădastra.
Atelierul lui Ionel Cococi se află chiar în gospodăria sa din localitatea Vădastra, în apropiere de oraşul Corabia, judeţul Olt. Artistul este invitat la toate marile târguri organizate atât în ţară cât şi în străinătate. Dintre expoziţiile personale amintim aici doar câteva: sediul UNESCO - Paris (iunie 2006); Strasbourg, Marché de Noël (decembrie 2006); Bruxelles, Comitetul Regiunilor (aprilie 2007); Nuremberg - Germania, iunie 2007; Torino - Milano, 2008; Pleven - Bulgaria 2008.

Citeşte mai departe ...
Abonează-te la acest feed RSS